Au existat două momente din istoria recentă a Rapidului care
m-au făcut să plâng. Amândouă au în centru acelaşi personaj. Primul a fost atunci
când, în 2013, Daniel Pancu a sărutat gazonul Giuleştiului şi Rapidul şi-a luat
la revedere de la prima ligă (ce am scris şi trăit atunci puteţi citi aici: http://iuliaparvu.blogspot.co.uk/2013/05/c-asa-suntem-rapidisti.html).
Al doilea moment s-a petrecut aseară, 1 septembrie 2017, când îndrumat de
acelaşi Pancu, Rapidul şi-a regăsit calea spre fotbal, spre inimi, spre
existenţă. Nu are rost să vorbesc despre sigle, active sau palmaresuri,
deoarece lucrurile lumeşti precum acestea îşi găsesc, într-un mod sau altul, rezolvarea.
Azi vreau să vorbesc doar despre noi.
Despre cei care am aşteptat lângă un sicriu ca mortul să înceapă iar să umble.
Ştiu că n-a fost o aşteptare la fel de lungă precum cea dintre 1967 şi 1999, dar
am convingerea că a fost una mult mai dureroasă. Părinţii şi bunicii noştri au
aşteptat 32 de ani un nou titlu de campioană cu Rapid, dar în timpul ăsta
Rapidul lor a trăit, iar ei au fost uniţi de acelaşi glas. Noi, cei din
prezent, n-am avut un punct de reper, n-am avut o echipă de fotbal şi, mai
ales, nu ne-am avut pe noi înşine. Dar perioada cea mai neagră din istoria rapidismului
tocmai s-a încheiat. Peluza şi tribuna au cântat din nou pe aceeaşi voce, semn
că Giuleştiului nu-i trebuie brigăzi, fumuri şi fiţe. Fericirea pe care am
văzut-o pe chipurile celor care au fost prezenţi la meciul disputat împotriva
Progresului a fost de nedescris. Aşa se fac alegerile! Iar rapidiştii au ales.
Inimile n-au nevoie de hârtii care să le spună când şi cum să bată. Inimile
ştiu ce e corect şi e corect ceea ce vor, ceea ce simt şi ceea ce le înalţă.
Restul sunt poveşti. Iar dacă „fiii risipitori” doresc să se întoarcă acasă şi
să facă pace cu fraţii lor, sunt sigură că Giuleştiul îi va primi cu braţele
deschise, pentru că nimeni nu e perfect şi oricine merită o a doua şansă. Singura
condiţie este să vină cu inima deschisă şi dezinteresat. De restul, Giuleştiul
n-are nevoie.
Nu ştiu câte persoane au avut ocazia să stea faţă în faţă cu
Pancu, Niculae, Schumacher şi restul celor care au făcut posibilă scrierea acestei
noi file de istorie din tumultuosul roman ce poartă numele Rapid Bucureşti şi
să le mulţumească, dar dacă se întâmplă ca vreunul dintre cei enumeraţi să
citească aceste rânduri, vreau să o fac eu, în numele nostru, al tuturor. Oameni
buni! De la Copaci, Grigoriu şi Geza, cei care au fondat la 25 iunie 1923 „Asociaţia
Cultural-Sportivă C.F.R.” şi până la voi sunt 94 de ani. Alţi oameni, alte
vremuri, alte mentalităţi. Un singur lucru, însă, este acelaşi: faptul că veţi
rămâne cu toţii în istorie. Un simplu mulţumesc sau o strângere de mână sunt
tot ce vă putem oferi în schimbul a ceea ce faceţi pentru noi, dar sunt sincere
şi venite din suflete. Din mii, zeci de mii de suflete pe care le-aţi vindecat.
Şi mai e şi prezenţa alături de voi şi de acum înainte, pe care puteţi să
contaţi!
Rapid trăieşte. Şi e mai viu ca oricând!
